Lecturi despre comunism: Amintiri refuzate (Imbi Paju)
Am citit în acest weekend cartea sus-menționată. Nu știam mult despre istoria Estoniei și în afara unei admirații invidioase față de nivelul lor de digitalizare, nu prea știu mare lucru despre țara Estonia.
Lecturile mele despre șah mi-au adus aminte despre Paul Keres, unul dintre cei mai mari șahiști ai tuturor timpurilor și unul dintre cei care nu a ajuns niciodată campion mondial. Istoria șahului spune că Paul Keres a avut mare ghinion să treacă succesiv la sovietici și apoi la nemți în perioada WW2 și să ajungă să fie arestat pentru că a jucat șah în competiții “organizate de Germania fascistă”. Fapt este că înainte de WW2 se discuta despre un meci pentru titlul mondial între Paul Keres si Alexander Alekhine, campionul mondial. Imediat după WW2, Alekhine a murit subit (istoria lui din perioada WW2 a generat vreo câteva cărți) și în 1948 s-a organizat un turneu în 5 (al 6-lea nu a acceptat invitația) pentru a determina campionul mondial. S-a jucat quadruple round-roubin (fiecare-cu-fiecare de 4 ori). Deși, până atunci Paul Keres nu a pierdut niciodată împotriva lui Mikhail Botvinik (URSS), în acel turneu a pierdut primele 3 partide. A câștigat-o pe a 4-a într-un moment în care nu mai avea importanță. Evident, au apărut speculațiile. Paul Keres a mai concurat pentru titlul mondial și în anii următori și a terminat tot pe locul 2 de 4 ori în perioada 1953-1962. A murit în 1975 și este considerat erou național în Estonia. Și aici se termină mica paranteză șahistică.
Cartea doamnei Paju este tulburătoare. Cartea a fost scrisă după realizarea unui documentar. Este o poveste care seamănă cu Memorialul Durerii de la noi. Mama doamnei Paju și sora ei geamană au petrecut ani în Gulagul sovietic. Aceasta a determinat o dorință a jurnalistei Imbi Paju de a căuta răspunsuri la numeroase întrebări. A rezultat o carte destul de bine documentată. Evident, este o carte subiectivă, cu eroi (despre care poți afla că există controverse deschise), cu evidente prejudecăți în evaluarea post-factuală, dar cu foarte multe informații extrem de valoroase de la persoane care au trăit acei ani.
Povestea țărilor baltice, în special a Estoniei în cazul acesta, este una de două ori tragică. Vorbim despre o țară cu influență germana la origini, aflată până în 1917-1918 în cadrul Imperiului Țarist, cu oarecare autonomie. Vine destrămarea Imperiului Țarist și un război de independență soldat cu semnarea unui tratat cu URSS în 1920 prin care se recunoaște independența noului stat (Republica Estonia). Evident, a fost un stat tânăr și “nepriceput”, dar foarte tolerant și clar angajat spre o existență democratică. A fost perfect? Evident, nu! A fost corupt? Evident, da!
În 1940, după semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov, Estonia “revine” în imperiul țarist denumit acum URSS. Meritul cărții este că documentează amploarea terorii din acea perioadă: în cei 22 ani de independență, Estonia a avut 105 miniștrii. Dintre aceștia doar 3 nu au ajuns la închisoare 19 membrii ai parlamentului (din 120) au fost închiși si au murit. din 114 funcționari guvernamentali, 30 au fost arestați în perioada 1940-1941 la nivelul administrației locale au fost 248 primari de comune si 529 primari municipali și majoritatea cu fost schimbați și arestați.
Pentru cei care am crescut în perioada comunistă nu percepem aceste informații surprinzător. Ne așteptam! Așa a fost și la noi. Cartea doamnei Paju ne oferă dimensiunile.
De ce am scris această postare?
Ca să vă îndemn să citiți cartea și să vedeți cum a fost în perioada comunismului. Există multă atracție pentru ideile socialiste și de stânga și poate ne vedeți “vechi si de-demult” dar suntem doar “cunoscători”. Alții, precum doamna Paju, au fost profund traumatizați și merită ascultați.
Și aș vrea să reamintesc sau să punctez informația: în 1920, URSS a semnat un tratat cu Republica Estonia. Evident, până în 1941 a uitat. Sună cunoscut?